Pământurile rare, frâna neașteptată a războiului comercial

17 October 2026, 12:28 ms-redactie

Material SmartȘtiri Text scris de redacția noastră, pe baza surselor citate la final.

SmartȘtiri

În discuțiile occidentale despre pământurile rare se aude de obicei aceeași concluzie: dependența de China e o vulnerabilitate care trebuie eliminată cât mai repede. Un economist care a lucrat la FMI și la Banca Asiatică de Dezvoltare propune o idee incomodă: poate că, deocamdată, tocmai această dependență ține în frâu escaladarea tarifelor americane.

Shang-Jin Wei predă finanțe și economie la Columbia Business School și la Școala de Afaceri Internaționale și Publice a Universității Columbia din New York. Între 2014 și 2016 a fost economist-șef al Băncii Asiatice de Dezvoltare, iar înainte a condus divizia de comerț și investiții a FMI. A predat la Harvard și a lucrat la Brookings și la Banca Mondială. Este unul dintre cei mai respectați specialiști în economia chineză și în comerțul internațional, cu o carieră între Asia și Statele Unite.

În comentariul distribuit de Project Syndicate și republicat la 8 octombrie 2026, Wei pornește de la vizita de stat a lui Xi Jinping la Washington, din septembrie. Vizita nu a adus un acord nou, dar a prelungit armistițiul comercial convenit la Busan în octombrie 2025. China nu aplică noile controale la exportul de pământuri rare anunțate atunci, iar Statele Unite nu mai cresc tarifele, care rămân în jur de 47% pentru bunurile chinezești.

Teza lui are trei pași. Întâi, poziția Chinei e foarte puternică. Controlează cea mai mare parte a extracției și, mai ales, a procesării, iar la elementele grele, precum disprosiul și terbiul, folosite la magneții din mașinile electrice, turbinele eoliene și sistemele de ghidare ale rachetelor, aproape totul trece prin fabrici chinezești. Al doilea, diversificarea merge greu. Aliații Washingtonului au extracție proprie pentru o parte din cele 17 elemente, dar aproape deloc capacitate de rafinare, iar chiar și peste un deceniu disprosiul și terbiul ar putea rămâne în mare parte sub control chinez. Al treilea pas e cel provocator. Într-o lume în care Statele Unite se simt tot mai puțin legate de reguli, amenințarea Chinei că ar putea reduce livrările, fără să le oprească, e una dintre puținele frâne rămase împotriva protecționismului american. Wei amintește și că instrumentele de control al exporturilor nu au fost inventate la Beijing: lista americană de entități sancționate a crescut mult mai repede decât cele chinezești. Concluzia lui e prudentă. Un echilibru fragil, ținut de presiunea reciprocă, e probabil mai bun decât dominația unei singure părți sau haosul.

Ce înseamnă pentru România

România nu produce magneți și nici nu rafinează pământuri rare, dar le folosește indirect. Ele se află în motoarele mașinilor electrice asamblate sau vândute aici, în turbinele eoliene din Dobrogea, în echipamentele militare cumpărate de la aliați și în multe produse industriale. Orice întrerupere a livrărilor chinezești se resimte în lanțurile europene de aprovizionare din care fac parte și fabricile românești.

Exemplul Japoniei, la care Wei face trimitere, ar trebui să dea de gândit. O țară bogată, care a investit ani la rând în surse alternative, a rămas totuși expusă când Beijingul a strâns robinetul. Pentru Uniune și pentru România, lecția e că strategiile de diversificare trebuie judecate după capacitatea reală de procesare, nu după anunțurile de proiecte. Iar dacă armistițiul americano-chinez se rupe după 10 ianuarie 2027, Europa poate ajunge prinsă între două economii care își folosesc dependențele ca arme.

Ce am verificat

Armistițiul prelungit până la 10 ianuarie 2027: confirmat. Prelungirea a fost anunțată de secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, la sosirea lui Xi la Washington.
Tariful total american pe bunurile chinezești, coborât de la circa 57% la circa 47%: confirmat. Așa au declarat oficialii administrației Trump după întâlnirea de la Busan, potrivit Reuters.
China are 60-70% din extracția mondială: confirmat. USGS estimează pentru 2025 o producție chineză de 270.000 de tone dintr-un total mondial de 390.000, adică aproximativ 69%.
China are 85-90% din procesare: parțial. Agenția Internațională a Energiei dă o cotă și mai mare, de peste 95% la rafinarea pământurilor rare. Wei subestimează, nu exagerează.
Importurile Japoniei de pământuri rare grele s-au prăbușit în 2026: confirmat în esență. Nikkei, citat de TrendForce, raportează importuri japoneze de disprosiu cu 82% mai mici în primul semestru din 2026 față de același semestru din 2024. Caixin scrie că exporturile chinezești de disprosiu și terbiu spre Japonia au fost zero în acel semestru.
Ținta europeană de 40% procesare internă până în 2030: confirmat de Comisia Europeană. Estimarea auditorilor, de circa 25% capacitate actuală, nu am regăsit-o ca cifră în relatările despre raportul Curții de Conturi Europene, care spune doar că Europa nu are suficientă capacitate de procesare. Afirmațiile despre lista americană de entități și costul de 1,2 miliarde de dolari al diversificării japoneze rămân neverificate.

Ce nu spune articolul ăsta

Argumentul lui Wei are o parte slabă evidentă. O dependență care azi ține în frâu tarifele americane poate fi folosită mâine împotriva oricui, inclusiv a europenilor. Cazul japonez pe care îl citează o arată: Beijingul a impus controale asupra unor companii japoneze din apărare, aviație și construcții navale, nu pentru a disciplina pe cineva, ci în propriul interes politic. Cei mai mulți specialiști în securitate economică, de la auditorii europeni la Agenția Internațională a Energiei, trag concluzia opusă: diversificarea e lentă și scumpă, dar necesară. Wei vorbește doar în treacăt despre faptul că puterea de negociere a Chinei nu ține cont de regulile multilaterale pe care spune că vrea să le vadă refăcute. Echilibrul prin descurajare reciprocă poate fi stabil o vreme, dar nu e un sistem de reguli.

Surse

MCB

Surse

Textul e scris de redacția SmartȘtiri; informațiile vin din sursele de mai sus. Verificăm fiecare informație în cel puțin două surse independente.