Irlanda n-a interzis punga de plastic. I-a pus 15 cenți — și de la 328 de pungi pe om s-a ajuns la 8

1 October 2026, 08:25 ms-redactie

SmartȘtiri

Ideea că o problemă se rezolvă printr-un articol de lege care spune „se interzice” e cea mai scumpă iluzie din administrația publică. Irlanda a testat varianta cealaltă acum 24 de ani, pe cel mai banal obiect posibil: punga de plastic de la casa de marcat. N-a interzis-o. I-a pus un preț.

Un preț, nu o interdicție

În martie 2002, statul irlandez a introdus o taxă de 15 cenți pe pungă, plătită de cumpărător la casă, colectată de comerciant și vărsată într-un fond de mediu dedicat. Nicio amendă pentru populație, nicio razie, niciun dosar.

Înainte de taxă, un irlandez consuma, potrivit estimărilor oficiale prezentate în Parlamentul de la Dublin, 328 de pungi pe an. La sfârșitul lui 2002 — primul an de taxă — ajunsese la 21. În 2016 era la 8. Ponderea pungilor în deșeurile stradale a scăzut de la circa 5% în 2001 la 0,23% în 2016.

Partea pe care o ratează toată lumea e costul administrării: aproximativ 350.000 de euro pe an, pe încasări de ordinul a 15 milioane de euro (2013). Două-trei procente din ce încasează. Interdicția are nevoie de inspectori, de vamă și de instanțe. Prețul are nevoie de o linie în softul de casă.

Bruxelles a scris alegerea în lege

Directiva UE 2015/720 nu impune interzicerea pungii. Pune statele să aleagă: ori consumul nu depășește 90 de pungi subțiri pe locuitor până la 31 decembrie 2019 și 40 până la 31 decembrie 2025, ori, de la 31 decembrie 2018, pungile nu mai sunt date gratuit la casă. Ori numeri, ori taxezi. Marea Britanie a ales prețul: 5 penny de la 5 octombrie 2015, urcat la 10 penny și extins la toți comercianții de la 21 mai 2021. Marii retaileri vindeau 7,64 miliarde de pungi în 2014; în raportarea pentru 2025–2026, 94 de comercianți au declarat 399 de milioane, aproximativ 7 pe locuitor — minus 98%.

Modelul opus: Kenya

În 2017, Kenya a introdus una dintre cele mai dure interdicții din lume: până la 4 milioane de șilingi amendă sau 4 ani de închisoare. În primii ani, deșeurile din pungi din zonele urbane au scăzut cu circa 80%. Apoi aritmetica s-a întors: un raport al autorității de mediu (NEMA) din 2024 arată că 35% din pungile aflate în circulație intră prin contrabandă, mai ales din Uganda și Tanzania, iar plasticul de unică folosință din canalizările urbane a crescut cu aproape 40% față de 2020.

Asta e toată teza seriei, pe un singur obiect. Statul irlandez plătește 350.000 de euro pe an și știe exact câte pungi consumă fiecare cetățean. Statul kenyan plătește vamă, inspecții, arestări și procese, și tot primește punga — doar că acum nu o mai poate număra, fiindcă a devenit marfă de contrabandă.

Cifrele-cheie

328 → 21 → 8 pungi pe locuitor pe an în Irlanda: înainte de martie 2002, la finalul lui 2002, în 2016.
15 cenți taxa inițială (martie 2002), urcată la 22 de cenți în iulie 2007.
5% → 0,23% — ponderea pungilor în deșeurile stradale irlandeze, 2001 vs. 2016.
350.000 €/an cost de administrare, pe încasări de circa 15 milioane € (2013).
7,64 miliarde → 399 milioane de pungi în Anglia (2014 vs. 2025–2026), minus 98%.
4 milioane de șilingi sau 4 ani de închisoare în Kenya; 35% din pungi de contrabandă (NEMA, 2024).

Corectura: punga n-a fost „legalizată” niciodată

Premisa populară e greșită la ambele capete. Întâi, că pungile s-ar fi rezolvat prin interdicții: în Irlanda punga a fost legală tot timpul și e legală și azi — ce s-a schimbat e că are preț. Apoi, că o taxă de mediu e doar o metodă de a mai stoarce bani: taxa irlandeză e construită special ca să-și piardă baza de impozitare, așa că scăderea încasărilor e dovada că funcționează. Corectura face argumentul mai puternic, pentru că mută discuția de la morală la contabilitate. Nu se cere nimănui să fie virtuos. Se cere să plătească 22 de cenți.

Ce nu spune articolul ăsta

Nu e o sursă de venit. Circa 15 milioane de euro pe an nu finanțează nimic serios într-un buget de stat. Oricine vinde o taxă de mediu ca soluție bugetară minte — și, în cazul irlandez, minte și despre direcția cifrei.

Efectul se tocește. Consumul irlandez a urcat de la 21 de pungi pe om în 2002 la 31 în 2006; de aceea taxa a fost majorată la 22 de cenți în iulie 2007. Un preț pus o dată și uitat încetează să funcționeze în circa patru ani.

Rezolvă o felie subțire. Pungile erau 5% din deșeurile stradale. În UE, în 2023, deșeurile de ambalaje din plastic au fost 15,8 milioane de tone, 19,8% din tot ambalajul, iar la reciclare doar Belgia (59,5%) și Letonia (59,2%) atinseseră ținta de 55% pentru 2030.

Datele au găuri. Punga groasă „reutilizabilă” iese din definiția celei subțiri și, deci, din raportare, iar cele 399 de milioane din Anglia vin din declarațiile a 94 de comercianți, nu din recensământ. Și cifrele kenyene sunt autoevaluare — vin de la propria autoritate de aplicare, așa că eșecul de 35% poate fi subraportat.

România a făcut și una, și alta

La noi, pungile subțiri au fost interzise, iar peste interdicție s-a pus și eco-taxa. Ministerul Mediului a majorat-o de la 0,10 la 0,15 lei și a extins-o la toate pungile din plastic, indiferent de formă sau grosime, cu excepția celor biodegradabile și compostabile — ordonanța a fost adoptată în ședința de guvern din 25 iunie 2019. Extinderea pe „indiferent de grosime” e, în sine, o mărturisire: prima regulă, scrisă pe grosime, fusese ocolită cu pungi mai groase.

Ce ne lipsește nu e nici taxa, nici interdicția. Ne lipsește numărul. Irlanda știe că are 8 pungi pe cap de locuitor, Anglia că are 7. Noi avem două instrumente suprapuse și nicio cifră publică pe care s-o comparăm de la un an la altul. Un stat care nu măsoară nu poate ști dacă plătește prea mult ca să vâneze ceva ce ar fi putut doar să taxeze.

Editorial de BRAHARU MARIUS CONSTANTIN
Opinia autorului nu reprezintă o poziție a redacției. Datele citate provin de la Parlamentul Irlandei (Oireachtas), EUR-Lex (Directiva UE 2015/720), GOV.UK — raportarea oficială privind taxa pe pungi în Anglia, Autoritatea Națională de Mediu a Kenyei (NEMA), Eurostat, Institute for European Environmental Policy și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor din România.