Germania n-a scutit munca sezonieră de taxe. A scutit-o de contribuții sub un prag de 90 de zile – și a ținut fiecare om în evidență: 242.800 de sezonieri

25 September 2026, 08:28 ms-redactie

SmartȘtiri

În fiecare primăvară pleacă zeci de mii de români la muncă sezonieră în Germania, iar acasă discuția se poartă în doi termeni: „muncă la negru” și „sclavie modernă”. Amândoi ratează mecanismul. Germania nu a scos munca sezonieră din sistem și nici nu a scutit-o de taxe. A construit în jurul ei un regim special: un prag de zile, scutire de contribuții sociale sub prag — dar nu de impozit — și obligația de a raporta fiecare om, cu statutul lui de asigurare, înainte de prima zi de lucru.

Corectura care schimbă toată discuția

Premisa care circulă la noi este că „în Germania munca sezonieră nu e impozitată”. E greșită. Kurzfristige Beschäftigung — ocuparea de scurtă durată — înseamnă scutire de contribuții sociale (pensie, sănătate, șomaj, îngrijire), nu scutire de impozitul pe salariu. Acela se datorează. Iar scutirea de contribuții e condiționată: munca nu trebuie să fie berufsmäßig, adică sursa principală de trai a omului; dacă este, și venitul depășește 603 euro pe lună, scutirea cade și angajarea devine una obișnuită.

Corectura nu e un amănunt. Dacă modelul german ar fi o scutire totală, argumentul s-ar reduce la „lăsați-i în pace și nu-i taxați”. Nu e asta. E o ieftinire a birocraciei, nu o renunțare la venit. Statul nu a dat drumul la ceva: a mutat linia și a cerut evidență de ambele părți ale ei.

Pragul, nu interdicția

Regula generală: cel mult 3 luni sau 70 de zile lucrătoare pe an calendaristic. De la 1 ianuarie 2026, pentru fermele agricole pragul a urcat la 15 săptămâni sau 90 de zile lucrătoare pe an. Sub prag — regim ușor. Peste prag — angajare normală, cu toate contribuțiile. Statul nu a decis dacă munca sezonieră e bună sau rea. A decis unde trece linia, și a făcut trecerea liniei vizibilă.

Ce cumpără statul cu pragul ăsta

Cumpără evidență. La recensământul agricol din 2023, Germania avea 242.800 de lucrători sezonieri, 28% din cei 875.900 de oameni care lucrează în agricultură. Agenția Federală pentru Ocupare numără separat contractele de scurtă durată ale străinilor din agricultură: 219.000 în 2019, 156.000 în 2024 — minimul ultimilor zece ani — și 151.000 în primele nouă luni din 2025. Cei mai mulți vin, scrie agenția, din România și Polonia.

Din 1 ianuarie 2022, angajatorul e obligat ca la înregistrarea unui sezonier să declare dacă omul e asigurat la casa publică de sănătate sau are altă acoperire. Iar salariul minim german, 13,90 euro pe oră de la 1 ianuarie 2026 și 14,60 euro de la 2027, se aplică și sezonierului de 40 de zile.

Aritmetica e simplă: un om numărat poate fi controlat, plătit la minim și impozitat. Un om nenumărat nu aduce nimic la buget și apare la costuri abia la camera de gardă.

Cifrele-cheie

242.800 de lucrători sezonieri în agricultura germană, 28% din 875.900 de lucrători agricoli (recensământ 2023)
70 de zile sau 3 luni — pragul general; 90 de zile sau 15 săptămâni pentru agricultură, de la 1 ianuarie 2026
603 euro/lună — pragul peste care munca „profesională” pierde scutirea de contribuții
13,90 euro/oră salariu minim din 2026, 14,60 euro din 2027
156.000 de contracte de scurtă durată ale străinilor în agricultură în 2024, față de 219.000 în 2019
20.750 de locuri pe an — plafonul schemei sezoniere a Noii Zeelande
120 de zile pe an — plafonul legal al zilierului român (180 în agricultura sezonieră)

Aceeași logică, la celălalt capăt al lumii

Noua Zeelandă nu a deschis piața și nu a închis-o. A pus contingent: schema Recognised Seasonal Employer are un plafon administrativ de 20.750 de locuri pe an, cetățenii statelor din Pacific Islands Forum primesc de regulă viză de vizitator cu intrări multiple pe doi ani, iar angajatorul acreditat răspunde de cazarea și de bunăstarea oamenilor, sub monitorizarea serviciului de imigrări. Cotă plus acreditare, nu prohibiție.

Ce nu spune articolul ăsta

Pragul cumpără evidență, nu protecție — și asta se vede tot pe cifre. Raportul pe 2024 al inițiativei sindicale Faire Landarbeit arată că în iunie 2023 existau circa 50.000 de străini în ocupare agricolă de scurtă durată, dintre care aproximativ 82% asigurați privat. Sunt polițe de călătorie, din care lipsesc controalele preventive, tratamentul bolilor cronice preexistente, bolile psihice și reabilitarea medicală. Adică patru din cinci oameni au o hârtie de asigurare care nu acoperă exact ce li se poate întâmpla după trei luni de cules.

A doua parte slabă: cazarea. În 2023, angajatorii rețineau 16–20 de euro pe zi pentru cazare, iar pentru sezonul 2024 au urcat tarifele cu încă 2–3 euro pe zi; raportul documentează cazuri în care reținerile ajung la jumătate din salariul net, ceea ce împinge omul sub minimul legal pe care statul tocmai l-a garantat. Iar baza e un eșantion, nu un recensământ: 3.100 de sezonieri contactați în 2024, față de 3.300 în 2023.

Concluzia onestă e că un om scutit de contribuții e un om fără pensie pentru zilele acelea și, în majoritatea cazurilor, fără asigurare reală de sănătate. Modelul ieftinește declararea. Nu rezolvă cine plătește când omul se îmbolnăvește.

România are deja piesa, dar o folosește pe jumătate

Legea 52/2011 ne dă exact același mecanism: zilierul poate lucra cel mult 120 de zile pe an în total (180 în agricultura sezonieră) și cel mult 90 la același beneficiar (180 în agricultură și silvicultură), maximum 12 ore pe zi, cu transmitere zilnică în registrul electronic al inspecției muncii — lunar pentru agricultură. Amenzile există: 6.000 de lei pentru registru, 10.000 pentru plată sub minim, 20.000 și interdicție pentru impozitul nereținut. Impozitul pe venit e calculat, plătit și declarat de beneficiar.

Ce lipsește e a doua jumătate: asigurarea de sănătate nu e obligatorie pentru zilier, iar asigurarea pentru accidente de muncă nu e prevăzută. Nemții au aceeași gaură, dar cel puțin o măsoară și o publică. Noi nu am ajuns nici acolo.

Teza rămâne aritmetică, nu morală: statul care numără munca sezonieră încasează impozit din ea și o poate controla. Statul care o vânează plătește controale, nu încasează nimic și tot la spital se întâlnește cu omul. Diferența dintre noi și Germania nu e pragul — îl avem în lege din 2011. E ce se întâmplă în ziua 121.

Editorial de BRAHARU MARIUS CONSTANTIN
Opinia autorului nu reprezintă o poziție a redacției. Datele citate provin de la Statistisches Bundesamt (Destatis), Deutsche Rentenversicherung, Bundesagentur für Arbeit, Ministerul Federal al Muncii (BMAS), Minijob-Zentrale, Techniker Krankenkasse, raportul Faire Landarbeit / DGB 2024, Immigration New Zealand și Legea 52/2011 privind activitatea zilierilor.