Franța n-a confiscat locuințele goale. Le-a taxat cu 17% pe an — și rata de vacanță a scăzut cu 13%

13 October 2026, 08:26 ms-redactie

SmartȘtiri

Premisa populară spune că Franța „confiscă locuințele goale”. Nu le confiscă. Nici nu le rechiziționează, nici nu interzice nimănui să țină un apartament gol. Face altceva, mai plictisitor: pune un preț anual pe gol. Corectura nu slăbește argumentul, îl întărește — un stat care rechiziționează ajunge în instanță, un stat care taxează ajunge la buget.

Ce a făcut Franța, concret

Taxa pe locuințele vacante (TLV) a fost introdusă prin decretul 98-1249 din 28 decembrie 1998 și aplicată din 1999. Acoperea atunci opt zone urbane de peste 200.000 de locuitori — Paris, Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse, Montpellier, Nice, Cannes-Grasse-Antibes — și se declanșa după doi ani de gol. În 2013, decretul 2013-392 a coborât pragul la 50.000 de locuitori, a scurtat termenul la un an și a urcat numărul comunelor de la 811 la 1.151. Rezonarea din 2023 l-a dus la 3.693, de la 1.140.

Baza nu e valoarea casei, ci valoarea locativă cadastrală — chiria teoretică a locuinței. Cota: 17% în primul an de impozitare, 34% din al doilea, fără nicio reducere (până în 2023 era 12,5% și 25%). Banii mergeau la ANAH, agenția care subvenționează renovarea pentru reînchiriere. Taxa își plătea propriul remediu.

În afara zonelor tensionate există varianta locală, THLV, opțională, pe gol de doi ani. În 2024 o aplicau circa 6.900 de comune, cu încasări de aproximativ 90 de milioane de euro net. Din 2027, articolul 108 din legea 2026-103 unifică cele două taxe: în zonele tensionate rămâne automată la 17% și 34%, dar comunele pot urca la 30% și 60%; în restul țării e opțională, cu plafon de 50%. Parisul a votat deja maximul, pe 18 iulie 2026.

Cifrele-cheie

38,6 milioane de locuințe în Franța la 1 ianuarie 2026, din care 2,926 milioane goale — 7,6% (INSEE).
17% / 34% din valoarea locativă cadastrală, anual. Din 2027, până la 30% / 60% prin decizie locală.
3.693 de comune în zonă tensionată după 2023, față de 1.140 înainte.
~90 de milioane de euro din THLV în 2024, de la ~6.900 de comune.
−13% rata de vacanță — efectul măsurat al taxei între 1997 și 2001, locuințele mutându-se preponderent în reședințe principale (Mariona Segú, Journal of Public Economics, 2020).
Paris: 150.000 de locuințe goale, 9% din fondul orașului, ~80.000 în vacanță structurală. Ținta: 20.000 readuse pe piață.

Aritmetica, nu morala

Alternativa la taxă nu e „nimic”, e interdicția cu rechiziție: statul identifică locuința, o preia, o administrează, o repară, o apără în procese — fiecare pas costă oameni, timp și avocați, cu rezultat incert. Taxa inversează sarcina: statul nu trebuie să demonstreze nimic despre intenția proprietarului, doar să constate că locuința e nelocuită și să trimită decizia de impunere. Proprietarul alege — plătește, închiriază sau vinde. Toate trei sunt rezultate acceptabile.

Și scutirile arată un stat care cunoaște problema: nu se taxează golul independent de voința proprietarului — locuința scoasă la închiriere sau la vânzare la preț de piață, fără cumpărător, e exceptată; nici ce a fost locuit peste 90 de zile consecutive; nici fondul social. Un stat care vânează n-ar fi făcut distincțiile astea, pentru că nu le cunoaște.

Ce nu spune articolul ăsta

Taxa n-a rezolvat problema. Franța avea 6,2% locuințe goale în 2005 și 8,1% în 2019 — cu taxa în vigoare pe tot intervalul. Golul a crescut, nu a scăzut. Abia după 2019 s-a întors curba: 7,6% în 2026, adică o jumătate de punct procentual și aproximativ 20.000 de locuințe mai puțin în șapte ani, din 2,9 milioane. Sub un procent din stoc.

Efectul de −13% e real, dar măsurat în 1997-2001, pe un instrument care acoperea atunci opt aglomerații. Nu se extrapolează la 3.693 de comune. Parisul însuși țintește 20.000 din 150.000 — tot cam 13%, dar e o țintă politică, nu un rezultat.

Randamentul e modest: 90 de milioane împărțite la 6.900 de comune fac în jur de 13.000 de euro pe comună pe an. Nu e o mină de bani, e un semnal de preț. Baza — valoarea locativă cadastrală — e veche și inegală, așa că taxa lovește diferit la aceeași vacanță reală. Spania arată partea de execuție: orașele de peste 50.000 de locuitori au în medie 12,3% locuințe goale, față de o rată naturală de circa 5%, iar primăriile au dreptul la o majorare de 50% pe impozitul imobiliar — dar aproape nu o folosesc, fiindcă definiția juridică a „golului” e greu de susținut. Fără aparat de constatare, cota pe hârtie nu încasează nimic.

Iar autoarea studiului avertizează singură: pe termen scurt oferta crește și prețurile scad, însă pe termen lung teoria prezice ofertă mai mică și prețuri mai mari, iar pe construcția nouă efectul măsurat e nul. În plus, reforma din 2027 mută banii de la ANAH la comune: câștigă bugetele locale, se pierde bucla în care taxa finanța renovarea locuințelor pe care voia să le readucă în circuit.

Pentru România

La noi locuința goală nu costă nimic în plus: impozitul pe clădiri nu face diferență între un apartament locuit și unul ținut la cheie zece ani. Varianta franceză e a treia cale, între „să nu se atingă nimeni de proprietate” și rechiziția care n-ar trece de Curtea Constituțională: pui un preț pe gol, scutești golul involuntar și accepți că rezultatul e de ordinul procentelor, nu al minunilor. Un instrument care mută 13% și încasează puțin e tot mai mult decât o interdicție care nu se aplică niciodată.

Editorial de BRAHARU MARIUS CONSTANTIN
Opinia autorului nu reprezintă o poziție a redacției. Datele citate provin de la INSEE („Parc de logements au 1er janvier 2026”, Insee Focus 388), collectivites-locales.gouv.fr, service-public.gouv.fr (articolul 108 din legea 2026-103 din 19 februarie 2026), răspunsurile oficiale ale Guvernului francez la întrebări ale Senatului (2023 și 2025), decretele 98-1249/1998, 2013-392/2013 și 2026-831/2026, hotărârea Consiliului Parisului din 18 iulie 2026, studiul Marionei Segú „The impact of taxing vacancy on housing markets: Evidence from France” (Journal of Public Economics, 2020) și raportul IEB al Universității din Barcelona.