Bolivia n-a interzis foaia de coca. I-a pus plafon, registru și două piețe legale — în Yungas trec legal 74% din recoltă, în Chapare 9%

12 October 2026, 08:25 ms-redactie

SmartȘtiri

Premisa populară spune că Bolivia „a legalizat coca”. Nu e așa — și corectura face articolul mai puternic, nu mai slab. Bolivia n-a legalizat cocaina, n-a desființat plafonul de hectare și n-a renunțat la distrugerea culturilor. A făcut altceva: a mutat foaia de coca dintr-un regim de vânătoare într-un regim de evidență. Un plafon scris în lege, un registru de producători, parcele pe nume de om și două piețe unde recolta se vinde cu hârtii. Ce crește peste, se taie — ca înainte.

Ce scrie, concret, în lege

Legea 906 din 8 martie 2017 autorizează până la 22.000 de hectare de coca: 14.300 în departamentul La Paz și 7.700 în Cochabamba (art. 16.5). Parcelele din zonele autorizate sunt „reînnoibile și pe viață”, condiționat de respectarea legii (art. 16.2), iar cultivatorul intră într-un registru ținut de Ministerul Dezvoltării Rurale (art. 20), cu interdicția de a avea două parcele în același timp (art. 19). Comercializarea trece prin două piețe recunoscute — ADEPCOCA în La Paz și Sacaba în Cochabamba (art. 24.2) — iar statul pune pe ea o taxă administrativă pentru reglementare, fiscalizare și control (art. 35).

Surplusul din zonele autorizate nu se arde, se „raționalizează”, adică se negociază cu organizația de producători (art. 18); ce crește în afara zonelor se eradichează, iar în parcuri naționale se pedepsește penal, agravat (art. 17.2). Înainte de 2017 plafonul era de 12.000 de hectare, din Legea 1008 din 28 decembrie 1988. Legea nouă n-a eliminat limita: a ridicat-o și a pus oameni în evidență.

Aritmetica: statul care numără își păstrează piața

În 2025, UNODC a măsurat 36.400 de hectare în toată Bolivia, cu 7% mai mult decât în 2024. Dar cifra care contează pentru teza seriei nu e suprafața — e cât din recoltă trece prin casa de marcat.

În Yungas de La Paz, zona cu registru vechi și piață veche, 74% din producție a intrat în piața autorizată. În Trópico de Cochabamba (Chapare), unde suprafața a sărit cu 22%, au trecut legal 9%. Aceeași lege, două rezultate. Diferența nu e de morală, e de administrație: unde evidența e reală, trei sferturi din marfă se declară; unde registrul e formular, se declară a noua parte.

Când funcționează, modelul produce bani vizibili, nu bani ascunși. În 2023, valoarea producției de foaie de coca era estimată la 349–431 de milioane de dolari, adică 0,8–1% din PIB-ul Boliviei și 5,7–7,1% din PIB-ul agricol — venit măsurat, impozabil, cu preț public: 8,9 dolari pe kilogram, media națională ponderată. Comparația de context: Columbia, care a mers pe eradicare forțată fără plafon negociat și fără piață legală, avea 253.000 de hectare în 2023, cu 10% mai mult decât în 2022, și un potențial de producție de cocaină în creștere cu 53%.

Cifrele-cheie

22.000 ha — plafonul legal din Legea 906/2017 (14.300 La Paz + 7.700 Cochabamba)
12.000 ha — plafonul anterior, din Legea 1008/1988
36.400 ha — suprafața măsurată de UNODC în 2025 (+7% față de 2024)
74% vs 9% — cât din recoltă a trecut prin piața legală în Yungas de La Paz, respectiv în Chapare, în 2025
26.424 tone — coca vândută în piețele autorizate în 2025, cu 11% mai puțin decât cele 29.636 de tone din 2024
17,8 și 12,1 dolari/kg — prețurile din piețele autorizate din La Paz și Cochabamba în 2025 (+82% și +68%)
0,8–1% din PIB — valoarea producției în 2023 (349–431 mil. dolari)
10.001 ha — eradicarea raportată de Bolivia pentru 2024, din care UNODC a validat 23%

Ce nu spune articolul ăsta

Modelul bolivian e depășit de propriile cifre, și asta trebuie spus pe cifre, nu pe adjective.

Suprafața reală e cu 14.400 de hectare peste plafonul legal — cu 65% mai mult decât permite legea pe care statul a scris-o singur. Mai rău: în noiembrie 2013, guvernul însuși a prezentat un studiu de consum tradițional care estima nevoia internă la 14.705 hectare. Plafonul din 2017 a fost pus cu aproape 50% peste nevoia măsurată de stat, iar suprafața din 2025 e de două ori și jumătate acea nevoie. Diferența nu se mestecă și nu se bea ca ceai.

Al doilea semnal: în 2025 suprafața a crescut cu 7%, dar cantitatea vândută legal a scăzut cu 11% — două curbe care se despart sunt definiția scurgerii. Al treilea: din cele 10.001 hectare de eradicare raportate de stat în 2024, UNODC a validat în teren doar 23%; restul e declarație, nu verificare. Al patrulea: cultura din arii protejate a urcat de la 583 la 605 hectare în 2025, iar în TIPNIS creșterea raportată pentru 2024 a fost de până la 39%. Iar scumpirea cu 82% într-un an în piața din La Paz nu e semn de sănătate: e semnul că marfa are o destinație care plătește mai bine decât ceaiul.

Ce rămâne, totuși, din teză

Teza seriei e că statul care cunoaște problema plătește mai puțin decât statul care o vânează. Bolivia confirmă o jumătate și demontează cealaltă. Confirmă că evidența funcționează: unde registrul și piața sunt reale, trei sferturi din recoltă se declară, se vinde la preț public și se impozitează — fără elicoptere și fără morți la eradicare. Și demontează iluzia că scrierea unui plafon e același lucru cu aplicarea lui.

Lecția e administrativă, nu ideologică. Un plafon fără măsurare nu e politică publică, e un număr într-un monitor oficial. Legalizarea nu e un buton, e un aparat de numărat — și aparatul costă bani, oameni și validare independentă. Bolivia a cumpărat legea, dar a plătit doar pe jumătate aparatul.

Editorial de BRAHARU MARIUS CONSTANTIN
Opinia autorului nu reprezintă o poziție a redacției. Datele citate provin de la UNODC (rapoartele „Monitoreo de Cultivos de Coca en Bolivia”, edițiile 2022, 2023, 2024 și 2025, și comunicatul de prezentare a raportului 2024, La Paz, 15 decembrie 2025), din textul Legii nr. 906 din 8 martie 2017 a Boliviei, din datele UNODC Bolivia privind Legea 1008/1988 și studiul guvernamental de consum tradițional din noiembrie 2013, și din raportul UNODC privind cultivarea de coca în Columbia (2023).