Oraș, varoš, város: de ce spunem „oraș” și ce s-a întâmplat cu „cetate”
Oraș în română, varoš în sârbă, város în maghiară. Seamănă pentru că sunt, de fapt, același cuvânt. Circulă pe rețele o întrebare bună: de ce am luat din maghiară cuvântul pentru „oraș”, când aveam din latină „cetate”, de la civitas, rudă cu francezul cité și italianul città? Am căutat răspunsul direct în dicționarele etimologice, cel românesc și cel maghiar.
De unde vine „oraș”
Dicționarele românești spun același lucru: „oraș” vine din maghiarul város. În scris apare prima dată într-un document din 1521, în colecția Hurmuzaki. Același cuvânt a intrat și în sârbo-croată (varoš), slovenă, albaneză (varrosh, cu sensul de „mahala”, „suburbie”) și greacă (βαρόσι).
În maghiară, város e un derivat: vár, adică „cetate, fortăreață”, plus sufixul -s. Sensul de pornire era „loc întărit”. Noul dicționar etimologic al limbii maghiare îl găsește scris prima dată în 1193 și îi dă ca sens inițial „așezare întărită, înconjurată de ziduri, cu statut juridic aparte și populație relativ deasă”. Abia mai târziu a ajuns să însemne pur și simplu „oraș”.
Și vár e, la rândul lui, împrumutat. Același dicționar îl dă drept cuvânt venit dintr-o limbă iraniană, greu de stabilit care anume, rudă cu avesticul vāra-, „apărare, întăritură”. Drumul complet arată așa: o limbă iraniană, apoi maghiara, apoi română, sârbă și celelalte limbi din jur.
Ce s-a întâmplat cu „cetate”
„Cetate” vine într-adevăr din latinescul civitas. În româna veche avea exact sensul de „oraș”, cum se vede în textele religioase și în cronici. Au trăit o vreme amândouă. Apoi s-au împărțit: „oraș” a preluat așezarea urbană, iar „cetate” a rămas cu fortificația și cu sensul solemn, livresc.
Ironia e că în maghiară drumul a mers invers. Város a pornit de la „cetate” și a ajuns la „oraș”. În română, „cetate” a pornit de la „oraș” și a ajuns la „fortăreață”.
La sârbi
În sârbă, cuvântul obișnuit pentru oraș e grad, de origine slavă. Varoš a rămas pentru un orășel sau pentru partea veche a unui oraș, iar în nume de locuri apare des. În limba de azi sună învechit.
Nu e singurul
Din maghiară au intrat în română multe cuvinte legate de viața de târg, de administrație și de meserii: hotar, vamă, marfă, meșteșug, gazdă, a cheltui. Iar dincolo de viața urbană, cuvinte pe care le folosim zilnic fără să ne gândim: gând, chip, fel, neam. Împrumuturile vin din secole de conviețuire în același spațiu, mai ales în Transilvania, și sunt normale pentru orice limbă vie.
Ce nu spune articolul ăsta
Nu confirmă că Timotei Cipariu a încercat anume să impună „urbe” în locul lui „oraș”. Cipariu făcea parte din curentul latinist, care voia să scoată cuvintele de altă origine și să le înlocuiască cu unele latinești, așa că afirmația se potrivește cu ce urmărea el. Nu am găsit însă un text al lui care să o dovedească. „Urbe” există în română, dar a rămas un cuvânt literar, folosit mai ales în presă și în stilul înalt.
Nu spune că un cuvânt de origine maghiară e „mai puțin românesc”. Limba română s-a format din latină, dar a primit cuvinte de la toți vecinii: slavi, greci, turci, maghiari. „Oraș” e de 500 de ani în scris și e al nostru cât se poate de bine.
Pentru noi, aici
Cuvântul pe care îl rostim de zeci de ori pe zi a trecut prin trei popoare până să ajungă la noi, iar sensul lui s-a mutat de la zid la stradă. Istoria unui cuvânt spune, uneori, mai mult despre cum am trăit împreună decât orice manual.
MCB
Surse: dexonline.ro, articolul „oraș”, cu etimologia din DEX și DER și prima atestare (1521, Hurmuzaki); Új magyar etimológiai szótár (Noul dicționar etimologic al limbii maghiare, Institutul de Lingvistică, Budapesta), articolele „város” și „vár”.