Copiii plâng. Părinții plătesc. Federația încasează
Sâmbătă la șapte dimineața, într-o mașină care miroase a mingi noi și a covrig luat din benzinărie, pleacă spre alt județ un copil de opt ani și părintele lui. Fac două ore de drum. Ajung. Copilul se încălzește. Joacă. Pierde.
Și atunci plânge.
Nu de durere. Plânge fiindcă la opt ani, și la zece, și la doisprezece, pierderea nu se explică — se simte, toată, deodată, în mijlocul unui teren pe care sunt mulți ochi. Unii aruncă racheta. Unii țipă la ei înșiși cu o furie care nu se potrivește cu înălțimea lor. Nimeni nu se miră. Toți cei de pe margine au mai văzut asta de o sută de ori.
Nici la paisprezece nu se termină. Doar că la paisprezece se ascund mai bine: se întorc cu spatele și își trag șapca pe ochi.
Ce m-a oprit pe mine n-a fost plânsul. A fost liniștea de după.
La final se dă o cupă. Se dă o diplomă. Se face o poză cu cei doi-trei de pe podium. Ceilalți își strâng rachetele și pleacă spre parcare. Cam asta e tot ce primește un copil care a plâns o zi întreagă pe un teren pentru care s-au plătit între 125 și 225 de lei.
Trei lucruri se întâmplă în aceeași zi
Copilul se chinuie. Se trezește la șase, face drumul, așteaptă la soare două ore până îi vine rândul, joacă un meci în care nu e nimeni să-l ajute, îl pierde, plânge, se adună și pleacă.
Părintele plătește. Taxa de participare, între 125 și 225 de lei, după categoria turneului. Benzina. Cazarea, dacă e departe. Mâncarea pentru amândoi. Un weekend de turneu într-un alt județ îl costă în jur de 1.000 de lei. Plus antrenamentele, vreo 1.500 de lei pe lună. Plus viza anuală, 150 de lei la U10-U12 și 250 la U14-U18. Plus 25 de lei taxă de procesare la fiecare înscriere, la fiecare turneu, la fiecare copil, indiferent de vârstă.
Federația încasează. Am numărat, tablou cu tablou, cât a strâns Federația Română de Tenis din taxele de procesare și din vizele anuale, între 1 ianuarie și 8 septembrie 2026: 730.350 de lei. La care se adaugă 3.927.000 de lei primiți în 2025 de la Agenția Națională pentru Sport, adică de la stat, adică tot de la noi.
Iar copilul pleacă acasă cu o diplomă.
Cât investește federația în copii
Am căutat cifra asta zile în șir. N-am găsit-o. Și nu pentru că n-am căutat destul.
Pe site-ul Federației Române de Tenis, la secțiunea de documente oficiale, sunt exact două lucruri: statutul și un număr de cont la BRD. Niciun buget. Niciun bilanț. Niciun raport anual de activitate. Nicio organigramă. Nicio linie, nicăieri, care să spună cât s-a cheltuit anul trecut pe juniori, pe antrenori, pe terenuri sau pe premii.
Nu e ilegal. Federația e structură de utilitate publică, nu instituție de stat, și n-are obligația legală să publice. Atât se poate spune în apărarea ei, și am spus-o.
Nu pot scrie, deci, că federația nu investește nimic în copii. Ar fi o afirmație pe care nu o pot dovedi, iar articolul ăsta nu-și permite nicio afirmație pe care nu o poate dovedi.
Pot scrie ce se vede și ce se poate număra: că nimic din banii ăștia nu ajunge înapoi la copilul de pe teren în ziua în care plătește. Nici un covrig. Nici un cuvânt la premiere. Iar dacă ajunge în altă parte — la baze, la antrenori, la juniorii de lot — nu se poate ști, fiindcă nu se publică.
Se știe însă un lucru, și merită povestit întreg.
În 2017, federația a semnat cu ministerul un contract de finanțare de 4.870.000 de lei, pentru două programe. Unul se numea „Promovarea sportului de performanță”. Celălalt, „Întreținerea, funcționarea și dezvoltarea bazei materiale sportive”. Statul a plătit 3.325.046 de lei și a suspendat restul. Federația a dat statul în judecată pentru diferența de 1.544.954 de lei și a câștigat, definitiv, în martie 2025 — după opt ani de proces.
Deci federația știe foarte bine să ceară bani pentru baze sportive. Știe și să se judece opt ani pentru ei, și are tot dreptul s-o facă. Ce nu știm e ce s-a întâmplat cu ei după ce i-a primit.
O instituție care are ce arăta, arată.
Nu cer premii
Vreau să fiu limpede, fiindcă e ușor de răstălmăcit: nu cer ca un copil să fie plătit. Ar fi o prostie și i-ar strica exact lucrul pentru care a venit.
Apă se dă, ca să fim corecți. Nu asta lipsește.
Lipsesc lucrurile mărunte, alea care nu costă nimic pentru cineva care încasează sute de mii de lei pe an:
- Ceva de mâncare la final. Un covrig, un baton, o ciocolată. Nu ca premiu — ca gest. Costă doi lei și e singurul lucru pe care un copil îl ține minte după ce a pierdut.
- Un loc de așteptat la umbră. Între meciuri se stă ore întregi.
- Rezultatele afișate lizibil, ca părinții să nu se înghesuie și copilul să nu afle de la altcineva că a pierdut.
- Un cuvânt la premiere pentru cei care n-au luat nimic. Nu o cupă. Un cuvânt.
Niciunul dintre lucrurile astea nu ține de buget. Țin de faptul că cineva s-a gândit sau nu s-a gândit la copil.
De ce contează mai mult decât pare
Un copil de opt ani nu joacă pentru clasament. Nici nu știe ce e un clasament. Joacă fiindcă i-a plăcut, fiindcă l-a dus tata, fiindcă joacă și prietenul lui. Ziua aia de turneu e primul lui contact cu sportul organizat — cu ideea că există reguli, tablouri, arbitri și o ierarhie în care intri de jos.
Dacă ziua aia înseamnă drum lung, taxă plătită, așteptare la soare, meci pierdut, plâns, și plecare acasă fără ca nimeni să-i spună nimic, atunci e și asta o lecție. Doar că nu e lecția pe care credem noi că i-o dăm.
La paisprezece ani, după șase ani de așa ceva, copilul nu mai are nevoie de ciocolată. Are nevoie de un motiv să continue. Cei mai mulți nu-l găsesc și se lasă.
Și pe urmă ne întrebăm de ce n-avem jucători.
Ce nu spune articolul ăsta
Nu spune că federația sau organizatorii încalcă vreo regulă. Nu există nicio prevedere care să oblige pe cineva să dea unui copil un covrig. E o observație despre cum arată lucrurile, nu o acuzație.
Nu spune că plânsul e semn că ceva e stricat. Copiii plâng când pierd, la orice sport, în orice țară, și e bine că pierd — un copil care câștigă mereu nu învață nimic. Problema nu e plânsul. E ce se întâmplă în minutele de după.
Nu spune că toți organizatorii sunt la fel. Am fost la turneele la care am fost. Sigur există organizatori care fac mai mult, și dacă există, merită numiți — scrieți-mi și îi scriu.
Și nu spune că federația stă pe bani. Se poate foarte bine ca banii să fie puțini, iar procesul din 2017 arată că statul nu-și plătește nici el datoriile la timp. Spune doar că, atâta vreme cât nu se publică nimic, nimeni nu poate ști — nici cei care acuză, nici cei care apără.
Drept la replică
Federația Română de Tenis și organizatorii de turnee au drept la replică integral, netăiat, publicat în aceeași secțiune. Dacă există un regulament care prevede ce trebuie să asigure organizatorul unui turneu de copii, îl public în întregime și îmi corectez articolul. Dacă există o defalcare a cheltuielilor pentru juniori, o public pe prima pagină, cu titlu.
Am transmis pe 8 septembrie 2026 o cerere de informații de interes public către Agenția Națională pentru Sport, în temeiul Legii 544/2001, privind finanțarea publică a federației. Când primesc răspunsul, îl public, oricare ar fi.
MCB