Elveția dă heroină pe rețetă de 30 de ani. Nu din milă, ci din socoteală

În noiembrie 2008, elvețienii au fost chemați la urne pentru două întrebări despre droguri. La prima au spus DA cu 68%: statul să dea în continuare heroină, pe rețetă, celor mai grei dependenți. La a doua, pusă în aceeași zi, au spus NU cu 63%: cannabisul rămâne interzis.

Cele două răspunsuri par să se bată cap în cap. Nu se bat deloc. Elvețienii n-au votat pentru permisivitate — au votat pentru control. Iar diferența dintre cele două lucruri e tot ce ar trebui să ne intereseze și pe noi.

Ce înseamnă, de fapt, „heroină legală”

Prima lămurire, pentru că expresia circulă greșit peste tot. În Elveția nu se consumă heroină legal. Nu există magazin, nu există dozator, nu intri de pe stradă să ceri.

Există un tratament medical, numit oficial tratament cu diacetilmorfină, în care un pacient primește substanța pe rețetă, într-un centru autorizat, sub supraveghere, cu un medic care îl vede la față de două ori pe zi. Programul a pornit în 1994 ca studiu, a intrat în lege, iar din 2011 stă în Legea stupefiantelor, cu licențe date de Oficiul Federal al Sănătății Publice — pentru instituție, pentru medic și pentru fiecare pacient în parte.

Ca să intri, trebuie să bifezi patru condiții: să ai peste 18 ani, să fii dependent de cel puțin doi ani, să fi eșuat la cel puțin două tratamente anterioare, și să ai deja consecințe documentate — fizice, psihice sau sociale. Adică e ultima ușă, nu prima.

În 2021 erau în program vreo 1.700 de oameni, în 22 de centre plus o închisoare. Cam 8% din dependenții țării. Restul sunt pe metadonă sau pe alte forme de tratament. Nu e o politică pentru toată lumea. E o plasă pentru cei care au căzut prin toate celelalte.

De ce funcționează: pentru că mută piața

Aici e miezul, și e o socoteală rece, nu o chestiune de milă.

Un dependent grav are nevoie de doză de două-trei ori pe zi. Banii îi ia de undeva. Dacă nu are serviciu — și de obicei nu are — îi ia din furt, din tâlhărie, din vânzare mai departe. Fiecare doză cumpărată de la dealer finanțează o rețea și produce, în medie, câteva infracțiuni.

Când doza aia vine de la un cabinet, lanțul se rupe în trei locuri deodată. Dealerul pierde clientul. Omul nu mai are motiv să fure. Iar statul câștigă ceva ce n-avea înainte: adresa lui. Știe cine e, unde vine, la ce oră, în ce stare. Poate să-i facă analize. Poate să-l trimită la un psiholog. Poate să-i caute de lucru.

Evaluările elvețiene, făcute neîntrerupt din 1994, arată exact asta: sănătate fizică și psihică mai bună, integrare socială mai bună, și o scădere clară a criminalității în rândul celor din program.

Nu e magie. E mutarea unei piețe din întuneric la lumină, unde poate fi văzută, măsurată și îngrădită.

Ce nu spune articolul ăsta

Ar fi necinstit să vă las cu impresia că e o soluție fără cusur, așa că spun și partea cealaltă.

Costă. Un loc în program e mult mai scump decât o cutie de metadonă, pentru că plătești clădire, personal medical, pază și evidență, în fiecare zi, pentru fiecare om.

Nu vindecă. Majoritatea celor din program rămân dependenți. Se schimbă felul în care trăiesc dependența — cu un medic în loc de un dealer — dar dependența rămâne.

Și nu se poate copia oriunde. Elveția are 22 de centre pentru 1.700 de oameni și o administrație care ține evidența fiecărei doze. Fără aparatul ăla, ideea devine exact ce se tem oponenții: distribuție de drog cu ștampilă.

Mai e ceva de spus cinstit: elvețienii înșiși au tras o linie. Aceeași zi, aceleași urne, cannabisul a fost refuzat cu 63%. Ei n-au votat „drogurile sunt în regulă”. Au votat „pe ăștia 1.700 îi ținem în viață și în afara pușcăriei, pentru că ne costă mai puțin așa”.

Și la noi?

La noi discuția e cu două etaje mai jos. Nu suntem în situația de a dezbate heroina pe rețetă, când tratamentul obișnuit — metadona, consilierea, testarea — nu ajunge la toți cei care îl cer.

Dar principiul se poate împrumuta fără să împrumutăm și substanța. Principiul e ăsta: ce nu poți opri, măsoară și controlează. Un om care intră într-un registru e un om pe care îl poți ajuta, îl poți număra și îl poți duce înapoi la muncă. Un om care nu intră nicăieri e o cifră pe care n-o avem, într-o statistică pe care o citim abia la morgă.

Elveția n-a fost mai bună la suflet decât noi. A fost mai bună la aritmetică.

Editorial de BRAHARU MARIUS CONSTANTIN
Opinia autorului nu reprezintă o poziție a redacției. Datele citate provin de la Oficiul Federal al Sănătății Publice din Elveția și de la rezultatele oficiale ale referendumului din 30 noiembrie 2008.