Costa Rica n-a interzis tăierea pădurii. A dat proprietarilor 3,5% din acciza pe benzină — și acoperirea forestieră a urcat de la 26% la 52,4%

Premisa care circulă despre Costa Rica e pe jumătate greșită: că țara și-a refăcut pădurile pentru că a interzis defrișările. Interdicția există, e adevărat — Legea Forestieră 7575 din 1996 interzice schimbarea destinației terenurilor acoperite de pădure, iar decretul 36818-MINAET o confirmă în termeni simpli: „prohibición del cambio de uso del suelo”. Numai că interdicții de felul ăsta există în jumătate de lume, inclusiv în țări unde pădurea a dispărut oricum. Interdicția e podeaua. Nu e mecanismul.

Mecanismul a fost altul, și merită corectura: statul costarican a pus un preț pe pădurea lăsată în picioare și a plătit proprietarul privat, prin contract, din acciza pe combustibil. Corectura face articolul mai puternic, nu mai slab. O interdicție transformă proprietarul într-un suspect care trebuie urmărit. O plată îl transformă într-un furnizor care trebuie plătit. Al doilea lucru costă mai puțin decât primul, și asta e toată teza acestei serii.

Ce cumpără statul, de fapt

Legea 7575 a definit juridic „serviciile de mediu” — apa, fixarea carbonului, biodiversitatea, peisajul — și a creat Fondul Național de Finanțare Forestieră (FONAFIFO), care le cumpără. Proprietarul semnează un contract pe cinci sau zece ani, rămâne proprietar, își păstrează terenul și încasează o sumă fixă pe hectar pentru că nu îl convertește. Programul se numește Pago por Servicios Ambientales. Nu e subvenție agricolă și nu e ajutor social: e un contract de prestare, cu verificare în teren și cu obligația de a returna banii dacă nu respecți clauzele.

De unde vin banii: 3,5% din acciza pe benzină

Aici e partea pe care o ratează mai toate discuțiile de la noi. Finanțarea nu depinde de generozitatea bugetului de la an la an. Articolul 5 din Legea 8114 alocă din impozitul unic pe combustibili, cu „carácter específico y obligatorio”, ”un tres coma cinco por ciento (3,5%), exclusivamente al pago de servicios ambientales”. Pentru comparație, 29% din aceeași acciză merge la administrația rutieră. Cine conduce plătește și pentru asfalt, și pentru pădure. Se adaugă canonul pentru folosirea apei, plătit de cei care o captează.

Cifrele-cheie

• Acoperirea forestieră: 26% din teritoriu în 1984 și 25% în 1995 — 52,4% în prezent.
• Suprafața contractată: peste 1,3 milioane de hectare în contracte de servicii de mediu.
• Bani ajunși la proprietari: 524 de milioane de dolari, 1997–2019.
• Beneficiari: peste 18.000 de familii — 6.888 bărbați, 2.788 femei, 8.712 asociații familiale, plus 19 comunități indigene cu 303 proiecte.
• Un an de program (2020): 14,37 miliarde de coloni, circa 24,2 milioane de dolari.
• Un an de plăți (2023): 205.645,5 hectare plătite, 3.289 de contracte, 9,31 miliarde de coloni; din care 44.508,9 hectare în teritorii indigene.
• Sursa legală: 3,5% din acciza pe combustibili, destinație obligatorie prin lege.

Cât costă un hectar de pădure lăsat în picioare

Tarifele pentru 2026–2027 sunt publice și mărunte: 105.000 de coloni pe hectar pentru protecția pădurii, plătiți în cinci tranșe anuale de 21.000. Dacă hectarul alimentează o sursă de apă sau are biodiversitate mare, suma urcă la 185.000 de coloni. Regenerarea naturală: 82.565 de coloni. Reîmpădurirea cu specii native, care cere muncă și ani, ajunge la 1.325.366 de coloni pe hectar, cu jumătate plătită în primul an. Sistemele agroforestiere se plătesc pe arbore: 1.085 de coloni, sau 1.608 pentru specii native. În programul de reducere a emisiilor, statul a plătit 18 dolari pe hectar pentru 54.179 de hectare.

Reținem ordinul de mărime: un program care acoperă sute de mii de hectare pe an costă statul costarican în jur de 24 de milioane de dolari. Un singur kilometru de autostradă costă mai mult.

Ce nu spune articolul ăsta

Partea slabă a modelului e tot pe cifre, și e serioasă. Robalino și Pfaff au măsurat, în Land Economics, efectul propriu al plăților în primii ani (1997–2000): defrișare evitată pe cel mult 2 din 1.000 de hectare înscrise pe an, iar estimările ajustate coboară la 0,11–0,17% și nu diferă semnificativ de zero. Motivul e aritmetic: rata de defrișare pe terenurile neînscrise era deja în jur de 0,2% pe an, deci rămăsese puțin de prevenit. Mai mult, înscrierile s-au dus preferențial spre terenuri cu risc mic de tăiere — adică statul a plătit, în parte, pentru pădure care ar fi rămas oricum în picioare.

Al doilea semn de întrebare e bugetar. Plafonul de cheltuială al FONAFIFO pentru 2025 a fost de 14,06 miliarde de coloni, cu 16,11% mai puțin decât cele 16,76 miliarde din 2024, în timp ce ținta din planul național de dezvoltare este de 500.000 de hectare finanțate până în 2026, de la o bază de 257.322 de hectare în 2023. Ținta urcă, banii scad. Un mecanism cu destinație legală obligatorie e mai greu de desfăcut decât o linie de buget, dar nu e imposibil de subfinanțat.

Și a treia nuanță: Costa Rica nu a înlocuit interdicția cu plata. Le ține pe amândouă. Cine citește povestea asta ca pe un argument că piața rezolvă singură pădurea citește greșit. Interdicția definește ce nu se poate face. Plata face ca respectarea ei să fie în interesul proprietarului, nu împotriva lui.

Aritmetica publică

Un stat care vânează proprietarul plătește gardieni, procese, amenzi neîncasate și pierde pădurea oricum. Un stat care îi cumpără serviciul plătește 21.000 de coloni pe hectar pe an și primește o hartă pe care știe exact ce are. Costa Rica n-a devenit mai morală între 1984 și azi. A devenit mai ieftină de administrat.

---

Editorial de BRAHARU MARIUS CONSTANTIN
Opinia autorului nu reprezintă o poziție a redacției. Datele citate provin de la FONAFIFO (Rezultate instituționale 2023 și plafonul de buget 2025), textul Legii 8114 a Republicii Costa Rica, Oficina Nacional Forestal (tarifele PSA 2026–2027), UNFCCC (Momentum for Change – Payments for Environmental Services Program), platforma oficială CHM Costa Rica a Ministerului Mediului și Energiei, decretul 36818-MINAET, și studiul lui Juan Robalino și Alexander Pfaff publicat în Land Economics.