Noua Zeelandă n-a interzis pescuitul industrial. A cumpărat 15.700 de tone de cotă cu 42,4 milioane — și acum 97% din capturi vin din stocuri sănătoase

5 October 2026, 08:26 ms-redactie

SmartȘtiri

Când un stat vede că o resursă se duce, are două variante. Prima e să interzică: închide sezonul, pune amenzi, trimite inspectori. A doua e mai neplăcută politic, pentru că începe prin a scoate bani din buget: plafonează cât se poate lua, cumpără dreptul celor care iau prea mult, apoi pune industria să plătească pentru propria supraveghere. Noua Zeelandă a ales a doua variantă în 1986, pe pește. Patruzeci de ani mai târziu, 97% din capturile evaluate vin din stocuri considerate sănătoase, iar industria virează 35,4 milioane de dolari neozeelandezi pe an ca să fie controlată.

Ce a făcut Noua Zeelandă în 1986

Pescuitul de coastă era supracapitalizat: prea multe vase pentru prea puțin pește. În loc să scoată flota în afara legii, statul a deschis două runde de licitație și a cumpărat cotă de la pescari — 15.700 de tone, cu 42,4 milioane de dolari. N-a fost suficient, așa că restul reducerii a venit prin tăieri proporționale, fără compensație: pentru anul de pescuit 1986/87, captura a scăzut cu 6% față de nivelurile istorice, cu variații mari de la o specie la alta.

Pe locul gol a fost montat Sistemul de Management prin Cote. Ministrul stabilește anual, pentru fiecare stoc și fiecare zonă, cât se poate pescui în total. Din acel total se scad pescuitul cutumiar maori și cel recreativ; ce rămâne se împarte ca cotă transferabilă între deținători. Au intrat 26 de specii la start. Astăzi raportarea oficială acoperă 402 de stocuri principale și substocuri, dintre care 397 sunt în sistem.

Cifrele-cheie

42,4 milioane NZD — cât a plătit statul în 1986 ca să cumpere 15.700 de tone de cotă, în loc să interzică.
26 de specii la lansare, 397 de stocuri în sistem astăzi, din 402 raportate oficial.
87,2% (130 de stocuri) dintre cele 149 cu statut cunoscut sunt peste limita de alarmă; 106 dintre ele sunt la sau peste ținta de management.
97,0% din capturile evaluate, ca greutate, și 95,4% din valoarea lor vin din stocuri sănătoase.
35,4 milioane NZD — totalul taxelor plătite de industrie în 2026–27 pentru știință, observatori, camere la bord, control și registrul de cote.
2,15 miliarde NZD — exporturile de produse pescărești prognozate pentru anul încheiat la 30 iunie 2026.
Până la 300 de vase cu camere la bord, acoperind circa 85% din captura de coastă ca volum.
150 de milioane NZD — cât a plătit Coroana în 1992 pentru jumătate din Sealord, plus 20% din cota oricărei specii nou introduse, în contul drepturilor maori.

Premisa greșită: „au privatizat oceanul”

Formula care circulă e că Noua Zeelandă a vândut peștii. Nu. Ce s-a vândut e o parte dintr-o limită pe care statul o rescrie în fiecare an. Dacă stocul scade, ministrul taie plafonul și toate cotele valorează automat mai puțin; proprietatea e pe procent, nu pe tone. Corectura contează, pentru că așa se explică de ce sistemul a prins: pescarul care deține 3% dintr-un stoc nu mai are motiv să-l stoarcă, fiindcă valoarea hârtiei lui depinde de cât pește rămâne la anul. Interdicția îți dă un dușman. Cota îți dă un acționar.

A doua corectură: drepturile maori n-au fost ignorate, au fost cumpărate. În 1989, 10 milioane de dolari și 10% din cota existentă, transferată în patru tranșe de 2,5%. În 1992, cele 150 de milioane pentru Sealord și cota de 20% din speciile noi. Astăzi interesele maori controlează peste o treime din industrie. A fost scump. A fost mai ieftin decât patruzeci de ani de procese.

Aritmetica publică

Un stat care interzice plătește integral costul vânătorii: inspectori, dosare, instanțe, zero încasări. Un stat care plafonează și taxează încasează 35,4 milioane pe an de la cei supravegheați, pune camere pe 300 de vase și are o industrie de 2,15 miliarde care are interes să nu-și distrugă marfa. Piața a și funcționat: între octombrie 1986 și aprilie 1988 au avut loc 15.580 de vânzări de cotă, pentru 453.000 de tone, plus 3.417 contracte de leasing pentru alte 253.000 de tone. Pescuitul s-a mutat singur, prin preț, de la cei ineficienți la cei eficienți — fără un singur ordin de desființare.

Ce nu spune articolul ăsta

Că modelul e curat. Nu e, și cifrele sunt la fel de oficiale.

Cei 87,2% se calculează pe 149 de stocuri cu statut cunoscut — din 402 raportate. Pentru majoritatea nu există evaluare, deci procentul descrie partea măsurată a mării, nu marea. Nouăsprezece stocuri sunt sub limita de alarmă, între ele trei de pește-portocaliu, trei de tarakihi, trei de pește-cardinal negru și două de scoici.

Mai grav: sistemul are un viciu de construcție. Peștele prins peste cotă se plătește, deci merită aruncat în mare înainte de a fi declarat. O reconstrucție a capturilor pentru 1950–2010, publicată în 2016, estimează captura reală la 38,1 milioane de tone față de 14 milioane raportate — de 2,7 ori mai mult. Un sistem bazat pe raportare e exact atât de bun cât e verificarea, iar verificarea a scăzut: zilele de observator în pescuitul de coastă au căzut de la 1.953 în 2020/21 la 250 în 2024/25, cu 87% mai puțin. O organizație de drept al mediului a dus statul în instanță susținând că 3.663.252 de dolari din costuri care trebuiau facturate industriei au fost trecuți în două ani pe contribuabil; procesul s-a judecat la Înalta Curte în iunie 2026. Adică exact mecanismul care face modelul să se plătească singur se poate strica, dacă guvernul se sfiește să trimită factura.

Ce are asta cu noi

România a ales prima variantă. Pescuitul sturionilor e interzis din 2006, prohibiția a fost reconfirmată în 2016 și prelungită în 2021 pe perioadă nedeterminată. Capturile comerciale scăzuseră deja cu circa 85% în opt decenii — de la aproximativ 439 de tone pe an în 1920–1924 la circa 66 de tone în 1998–2005 — iar pentru morun declinul se apropie de 97%, pentru nisetru de 99,7%. Interdicția era necesară. Doar că o interdicție nu produce nici un leu pentru pază, nici un observator pe apă, nici un deținător de cotă care să aibă interes economic să apere stocul. Statul care cunoaște problema plătește mai puțin decât statul care o vânează. Noi, la sturioni, am ajuns în punctul în care nu mai avem ce cunoaște.

Editorial de BRAHARU MARIUS CONSTANTIN
Opinia autorului nu reprezintă o poziție a redacției. Datele citate provin de la Ministerul Industriilor Primare din Noua Zeelandă (Fisheries New Zealand) — raportul privind statutul stocurilor de pește și taxele de recuperare a costurilor 2026–27, Situation and Outlook for Primary Industries iunie 2026, documentația oficială privind camerele la bord și capitolul despre drepturile indigene al documentației Sistemului de Management prin Cote; Motu Economic and Public Policy Research — istoria primilor 20 de ani ai sistemului; Te Ara, Enciclopedia Noii Zeelande; reconstrucția capturilor publicată de Sea Around Us și Universitatea din Auckland (2016); Environmental Law Initiative — dosarul privind taxele de pescuit; Aquatic Biodiversity Center, pentru ordinele de prohibiție a sturionilor în România.